Prin „stare de mânie” se înţelege pierderea controlului asupra propriilor acțiuni: nu poate fi confundată cu răzbunarea, cu ura sau cu resentimentul (care, din contră, se întâlnesc atunci când vorbim despre premeditare).

                Mai mult, această perturbatio animi trebuie să fie cauzată de o faptă injustă a persoanei împotriva căreia se re-acţionează. Fapta provocatoare se consideră a fi injustă atunci când reprezintă un atac la un interes, la o așteptare legitimă, la o opinie sau comportament pe care conștiinţa socială le recunoște ca fiind demne de consideraţie – deci, injustiția va fi evaluată cu criterii obiective. Nu este configurabilă această atenuantă atunci când fapta injustă a persoanei vătămate a fost la rândul ei cauzată de comportamentul injust al făptuitorului (C.C.I. nr.1285/1997). 

Atenuanta provocării se reţine și atunci când infracțiunea a fost comisă de o altă persoană decât cel provocat prin comiterea faptei injuste, dacă făptuitorul este legat de acesta prin „legături de solidarietate apreciabile din punct de vedere moral și juridic” (C.C.I. nr.2554/1996). 

Actualul Cod Penal italian face referire la „starea de mânie” ca fiind o stare de alterare emoțională care durează în timp, deci pentru a se reține această agravantă nu este necesar ca infracțiunea să fie comisă în imediatețea faptei injuste. Reacţia la provocare poate fi ulterioară, rezultat al unui cumul progresiv de stimuli care se manifestă laolaltă în conduita infracţională reactivă (C.C.I. nr.490/2003).

La configurarea circumstanţei atenuante a provocării concurează trei elemente:

-          starea de mânie: o stare psihologică caracterizată de un impuls emotiv imposibil de stăpânit care determină pierderea puterii de autocontrol generând o tulburare puternică caracterizată de porniri agresive;

-          fapta injustă a unei terţe persoane: e reprezentată nu doar de un comportament juridic stricto senso, ci și de nerespectarea normelor sociale privind regulile de comportament civil;

-          un raport de cauzalitate psihologică între fapta injustă și reacţia corespondentă, fără a fi necesar un raport de proporţionalitate între prima și cea de-a doua.

Circumstanţa atenuantă a provocării are natură subiectivă și este compatibilă cu atenuanta motivelor de o deosebită valoare morală și socială, cu infirmitatea mintală parțială și cu beția; este incompatibilă cu legitima apărare, cu agravanta motivelor nesemnificative și cu premeditarea.

3) Săvârșirea faptei sub influenţa unei mulţimi în agitaţie (art.62 nr.3 c.p.i.)

                Prin „mulţime în agitație” se înțelege orice aglomerație dezordonată de oameni, haotică, neprevăzută și violentă care creează o stare de tulburare confuzională.

                Pentru a se putea beneficia de această circumstanţă atenuantă este nevoie să existe o legătură de cauzalitate între conduita infracțională și influența mulțimiii agitate, în sensul că prima trebuie să fie considerată, din punct de vedere psihologic, ca fiind efectul celei din urmă.

                Atenuanta în discuție are natură subiectivă și nu se aplică:

-          în cazul întrunirilor și al manifestațiilor interzise de lege sau de autoritățile publice;

-          când subiectul care o invocă este un infractor profesionist sau este recunoscut ca având tendința de a comite infracțiuni.

4) Cauzarea, în delictele împotriva patrimoniului sau care oricum aduc atingere patrimoniului, unui prejudiciu patrimonial persoanei vătămate de importanţă redusă, sau, în delictele determinate de scopuri de câștig, săvârșirea faptei pentru a obţine sau obţinerea unui câștig de valoare redusă, dacă fapta care cauzează prejudiciul sau urmarea periculoasă este de asemenea de importanţă redusă (art.62 nr.4 c.p.i.)

                Atenuanta se referă la delictele împotriva patrimoniului (furt, tâlhărie), sau care oricum aduc atingere patrimoniului (înșelăciunea la măsurătoare) sau celor care au fost comise în scopul obţinerii unui câștig ilicit (tăinuire). Nu se aplică la contravenţii (jocul de noroc).

                Momentul la care se evaluează întinderea prejudiciului este cel al consumării infracţiunii.

                Circumstanţa are natură obiectivă și se extinde asupra tuturor participanţilor.

5) Contribuţia faptei intenţionate a persoanei vătămate la cauzarea infracţiunii, împreună cu acţiunea sau inacţiunea infractorului (art.62 nr.5 c.p.i.) 

                Pentru aplicarea aceastei circumstanţe atenuante este nevoie de îndeplinirea a două condiţii:

-          introducerea comportamentului persoanei vătămate în lanţul cauzal al producerii rezultatului periculos, și

-          voinţa acesteia de a contribui, prin conduita adoptată, la realizarea acestuia.

Cu alte cuvinte, nu este de ajuns ca persoana vătămată să fi contribuit, prin comportamentul ei la cauzarea infracţiunii, ci este necesar ca aceasta – sub profil psihologic – să fi urmărit realizarea aceluiași rezultat ca și făptuitorul.

6) Repararea integrală, înainte de judecată, a prejudiciului prin acordarea de despăgubiri sau, când este posibil, prin restituire; sau, înainte de judecată și în afara cazului prevăzut de art.56 ultimul aliniat, întreruperea spontană și eficace în vederea înlăturării sau atenuării consecinţelor păgubitoare sau periculoase ale infracţiunii (art.62 nr.6 c.p.i.)   

                Această circumstanţă prevede două ipoteze diverse:

a)repararea prejudiciului prin acordarea de despăgubiri sau prin restituire: dezdăunarea trebuie să fie integrală și poate fi efectuată și de o altă persoană însărcinată de făptuitor în acest scop. Nu este de ajuns un simplu angajament, din partea autorului infracţiunii, de a repara într-un moment ulterior prejudiciul cauzat în patrimoniul părţii vătămate, nici chiar dacă acesta a depozitat deja la biroul avocatului său o parte din valoarea totală a pagubei (C.C.I. nr.16883/2004).

Restituirea bunurilor trebuie să fie voluntară, nefiind necesar să fie și spontană. În cazul unei infracţiuni comise în coautorat, dacă doar unul dintre făptuitori a reparat integral întregul prejudiciu, acesta va fi singurul beneficiar al atenuantei de qua, cu excepţia cazului în care ceilalţi participanţi manifestă voinţa concretă și tempestivă de a contribui la repararea pagubei (C.C.I. nr.5941/2009);

b) repararea prejudiciului prin înlăturarea sau atenuarea consecinţelor faptei infracţionale: se referă la acele consecinţe ale infracţiunii care nu pot fi eliminate prin intermediul reparării prejudiciului, de ex. în cazul rănirii fizice a  persoanei.

Atenuanta nu se aplică dacă acţiunea de reparare prin înlăturare sau atenuare a conscinţelor este impusă de lege (de ex., în cazul unui accident automobilistic, conducătorul vehicolului este obligat să acorde primul ajutor victimei). De asemenea, nu se aplică infracţiunilor de tipul omorului, care determină distrugerea bunului juridic ocrotit (C.C.I. nr.28272/2004) și în general infracţiunilor ale căror consecinţe penale sunt, prin natura lor, ireversibile și imposibil de reparat nici măcar în parte prin acţiunea făptuitorului.