dar cu toate acestea magistratul este obligat să-şi motiveze decizia în decretul de condamnare.
Criteriile avute în vedere la individualizarea pedepseisunt, în linii generale, indicate de art.133 c.p.i., care stabileşte că „în exerciţiul puterii sale discreţionale, judecătorul trebuie să ţină seama de gravitatea infracţiunii şi de capacitatea infracţională a vinovatului”.
Gravitatea infracţiunii (art.133 alin.1 c.p.i.) rezultă din:
- natura, modul, mijloacele, obiectul, timpul, locul şi orice altă modalitate a acţiunii sau inacţiunii ilicite;
- gravitatea prejudiciului cauzat persoanei vătămate sau pericolului la care a fost supusă aceasta;
- forma intenţiei sau gradul culpei.
Capacitatea infracţională (art.133 alin.2 c.p.i.) rezultă din:
- caracterul făptuitorului şi motivele care l-au împins la săvârşirea infracţiunii;
- precedentele penale sau judiciare, şi în general, din conduita şi stulul de viaţă al infractorului, antecedente comiterii infracţiunii;
- comportamentul infractorului în timpul comiterii faptei şi după comiterea acesteia;
- condiţiile de viaţă individuale, familiale şi sociale ale infractorului.
În ceea ce priveşte pedeapsa pecuniară, art.133bis c.p.i. stabileşte că „la determinarea cuantumului penalizării sau amenzii, judecătorul trebuie să ţină cont, în afara criteriilor indicate de articolul precedent, şi de condiţiile economice ale infractorului” (alin.1), şi „poate majora penalizarea sau amenda stabilite de lege de până la trei ori sau le poate micşora până la o treime, dacă, datorită condiţiilor economice ale infractorului, se consideră că limita maximă s-ar dovedi ineficace sau că limita minimă ar comporta eforturi deosebite din partea acestuia” (alin.2).
Condiţiile economice ale infractorului nu constituie în niciun caz circumstanţă atenuantă sau agravantă, ci – în sens tehnic – reprezintă un element de evaluare de care judecătorul se poate servi pentru individualizarea concretă a pedepsei, evident motivând ulterior în decretul de condamnare care au fost factorii obiectivi (de ex., existenţa unor proprietăţi imobiliare, a unor bunuri mobile de o deossebită valoare, conturi consistente în bancă, etc.) care l-au indus la decizia de a considera infractorul ca fiind bogat sau sărac.
Art.133ter c.p.i. prevede posibilitatea de a rateiza penalizarea sau amenda, de la un minim de trei la un maxim de treizeci de rate lunare, care totuşi nu pot fi mai mici de 15 euro fiecare.
Determinarea concretă a pedepsei are loc în modul următor:
1) judecătorul determină pedeapsa de bază, fixând-o între minimul şi maximul stabilit de lege pentru infracţiunea respectivă;
2) asupra acesteia aplică măririle sau micşorările relative la incidenţa circumstanţelor atenuante sau agravante;
3) asupra acesteia calculează o mărire ulterioară pentru eventuala stare de recidivă;
4) apoi calculează mărirea aplicabilă ca urmare a continuităţii infracţiunii;
5) asupra pedepsei astfel obţinute aplică măririle sau micşorările prevăzute de art.133bis c.p.i.
Judecătorul nu poate în niciuna dintre fazele enumerate mai sus şi în niciun caz, să depăşească limitele generale ale pedepselor stabilite de art.23-26.
Concursul de pedepse intervine în caz de concurs de infracţiuni. În materia concursului material, codul penal italian a adoptat sistemul cumului material temperat, adică a adoptat ca principiu de bază cumulul material al pedepselor, stabilind însă restrângerea temperată a acestora prin intermediul fixării unor limite maxime de pedeapsă care în niciun caz nu pot fi depăşite.
Astfel, în sensul art.78 c.p.i., pedeapsa în caz de concurs de infracţiuni:
a) dacă este vorba de infracţiuni care comportă pedepse restrictive de libertate temporare sau de pedepse pecuniare de acelaşi gen, pedeapsa care se va aplica cumulând condamnările nu va putea depăşi pedeapsa cea mai grea mărită de cinci ori, şi în niciun caz:
1) 30 de ani pentru recluziune;
2) 6 ani pentru arest;
3) 15.493,00 euro pentru penalizare (64.557,00 euro ex art.133bis);
4) 3.098,00 euro pentru amendă (12.911,00 euro ex art.133bis).
b) dacă este vorba de infracţiuni care comportă pedepse restrictive de libertate de natură diversă, durata pedepsei nu poate depăşi 30 de ani; partea de pedeapsă care excede această limită va fi scăzută din durata arestului.
Legea italiană a prevăzut oricum substituirea pedepselor în cazul în care rezultă imposibilă cumularea acestora datorită diversităţii lor.
Disciplina dictată de codul penal italian pentru concursul material de infracţiuni (art.78 şi 79 c.p.i.) se aplică fie dacă cu o singură sentinţă se va pronunţa condamnarea pentru mai multe infracţiuni comise de acelaşi făptuitor, fie în cazul în care după o condamnare, aceeaşi persoană este judecată pentru comiterea altor infracţiuni, fie în cazul în care au fost pronunţate mai multe sentinţe sau decrete de condamnare faţă de aceeaşi persoană (art.80 c.p.i.).
· Ce se înţelege prin profesionalitate (professionalità nel reato) şi tendinţă infracţională (tendenza a delinquere)?
Pentru existenţa profesionalităţii infracţionale, art.105 c.p.i. cere ca:
- infractorul să fi suferit o condamnare găsindu-se deja în condiţiile cerute de declaraţia de obişnuinţă;
- considerând natura infracţiunilor şi alte circumstanţe menţionate de art.133 c.p.i., precum şi conduita infractorului, să rezulte că acesta îşi asigură mijloacele de trai sau o parte din acestea prin valorificarea produsului infracţiunilor.
Profesionalitatea infracţională trebuie evaluată de la caz la caz în concret, deoarece nu există o prezumţie absoută de lege în acest sens.
Declararea profesionalităţii infracţionale are ca urmare instalarea infractorului într-o colonie agricolă sau casă de muncă pe o durată de cel puţin 3 ani.
Prin „tendinţă infracţională” se înţelege o înclinaţie specială a infractorului spre comiterea infracţiunilor, datorată însuşirilor negative şi caracterului plin de răutate al acestuia. Deşi îşi are originea în factori endogeni, tendinţa infracţională nu reprezintă o infirmitate psihică în adevăratul sens al cuvîntului.
Condiţiile obiective pentru declararea tendinţei infracţionale sunt:
- comiterea cu intenţie sau praeterintenţie a unui delict
- care să pună în pericol sau să aducă atingere vieţii sau integrităţii personale
- şi care, în sine şi împreună cu celelate circumstanţe indicate de art.133 c.p.i., să reveleze tendinţa infracţională a subiectului.
Spre deosebire de obişnuinţă şi profesionalitate, tendinţa infracţională poate fi declarată doar odată cu sentinţa de condamnare şi are ca urmare aplicarea măsurii de siguranţă a instalării infractorului într-o colonie agrară sau casă de muncă pe o perioadă de minim 4 ani.